Răspuns la articolele de aici și aici.

Nu cu foarte mult timp în urmă aveam o dilemă ce nu-mi oferea pace ori de câte ori citeam cărți cu un curent puternic spre agnosticism sau ateism și anume: Ce bază ar mai avea morala în lipsa unui Dumnezeu? Ar mai fi capabil ”omul-animal” să dea dovadă de trăsături nobile precum dragoste, compasiune, iertare, apreciere, dăruire; ar mai putea fi surprins, un individ beat de frământări agnostice, de frumusețea lumii în care trăiește, cuprins de spirit de sacrificiu fără credința într-un Dumnezeu personal care să-l ferească de ispita răutății unui suflet hain?

Oarecum articolele amintite mai sus vor să răspundă întrucâtva acestei dileme și vreau să le analizez într-un mod rapid, deși subiectul necesită o abordare ce necesită timp îndelungat.

Singura metodă prin care un creștin își poate păstra o credință sănătoasă este confruntarea cu sisteme de gândire diferite. Doar în acest fel va ajunge să își formeze o gândire critică.

Aici Mihai încearcă să-și rostească cu voce tare o temere căreia i-a trebuit să-i țină piept mulți ani de-a rândul. În mediile religioase fundamentaliste, o asemenea direcție este considerată ca având unică destinație infernul. De altfel nici autorul textului de mai sus nu s-a curățat suficient de urmările acestei îndoctrinări după cum reiese citind articolul până la sfârșit. Dar totuși pentru această frază  trebuie să-i acord un + pentru curajul de a afirma ”crezuri” născute chiar din agnosticismul înfierat, pentru că după cum observăm în pasajul imediat următor,  se produce o schimbare a perspectivei cu 180 de grade:

De ce este nevoie ca un creștin să mai citească și altceva decât literatura bisericii lui? Pentru că nu-i poți atrage pe alții la credința în Iisus fără ca mai întâi să-i înțelegi.

Aici se poate remarca într-un mod cât se poate de clar metoda oferită chiar de către Ap. Pavel „cu iudeul m-am facut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei,….cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege …ca să câştig pe cei fără lege” (1 Corinteni 9:20-21), sau putem facem apel la proverbul românesc: ”fă-te frate cu dracu până treci puntea”, înțelegând de-aici că scopul citirii ”literaturii profane” nu ar fi, transpus în proverbul românesc, decât puntea, iar scopul final – atragerea la Iisus – ceea ce se află de partea cealaltă a râului, atât de bine conectată prin luntrea compromisului necesar (identificată aici prin literatura profana, eretică).

Firește, dialectica dusă la extrem poate avea la rândul ei consecințe dezastruoase. Când ajungi să studiezi permanent filozofii străine în detrimentul filozofiei tale, când te asociezi exclusiv cu oameni care cred aceste filozofii, vei ajunge pe nesimție să le adopți punctul de vedere.

Bineînțeles, dacă vei abuza de pactul propus necuratului, vei ajunge sa devii captiv filozofiei lui in detrimentul filozofiei tale, care fie vorba intre noi, este filozofia mostenita din generatie in generatie, în a cărei robie ne aflăm cu toții de la naștere până ajungem, mai mult sau mai puțin, pe punte, moment în care avem libertatea de a gândi prin propriile noastre conexiuni neuronale, de cele mai multe ori ratat sau tratat cu superficialitate.

Din punctul meu de vedere, reperele fixe ale creștinismului sunt credința într-un Dumnezeu personal, care a devenit om prin Iisus Christos, precum și convingerea existenței păcatului. […] Orice tip de extremism va duce la degradarea credinței și a intelectului, culminând în extrem cu dezumanizarea practicantului..

De câte ori un creștin nu a înălțat rugi fierbinți către Dumnezeul său personal dintr-un motiv sau altul și nu a sfârșit decât prin a dialoga cu tavanul, acesta din urmă fiind mult mai prezent și mai inspirator decât orice altă formă divină, personală. Acest tip de credință oarbă într-un Dumnezeu care răspunde doar în dodii, atunci când are chef, când nu-i prea ocupat cu număratul perilor din capul muritorilor, nu poate fi privit drept extremist ci mai degrabă poate fi incriminat și catalogat extremist prin modul deschis în care un individ dorește să-și investigheze crezul fără prejudecăți, fără teama că va fi privit ca o oaie neagră între cele cu lână albă și spălată în multele îndoctrinări de duzină.

Un agnostic este un om care pluteste in deriva, cu principii mereu in schimbare; care sunt scopurile lui in viata? Ce baza poti pune pe el? De unde stie sotia lui, sa spunem, ca ii va ramane loial toata viata, sau ca nu se va sinucide intr-o zi? Ce educatie le poate oferi copiilor lui? Este un stress foarte mare sa ai langa tine un “cameleon” de la care nu stii la ce sa te astepti, care sa nu aiba niciun sistem de referinta. Din acest motiv spun ca avem nevoie sa gasim niste repere fixe in viata. Cautarea adevarului ultim nu trebuie sa ma faca nepregatit pt viata.

Un agnostic nu are nevoie de principii din afara lui pentru a fi un individ capabil de a nutri sentimente demne de apreciat. Printre scopurile agnosticului în viață se poate număra și acela de a nu se lăsa atras de o teorie sau alta doar dintr-o teamă de pedeapsă oarecare ori de aceea capitală sau din nevoia egoistă de răsplată. Soția îi va putea aprecia loialitatea știind că o iubește nu din principiu ci ”din inimă”, nu forțat ci liber. Agnosticismul nu presupune derivă sau sinucidere ci iubire după adevăr, după real, fără compromisuri. Într-adevăr poate genera un stres traiul lângă un astfel de om, dar totuși știi la ce să te aștepți și ești sigur de sistemul acestuia de referință: adevărul. Reperul agnosticului în viață este însăși viața! Nu ceea ce stă în spatele acesteia – un Dumnezeu Gelos Personl, sau o forță cu nimic diferită de intelectul uman.
I.C. face următoarea afirmație:

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.
Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.[…]La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată!

O dragoste nedemonstrată nu mai e dragoste, e orice altceva. E indiferență, e impasibilitate față de nevoile emițătorului ce strigă după atenție și afecțiune, după prezență. Dragostea nu trebuie mărturisită, sau mai degrabă nu în mărturisire își are forța ci în prezență, în faptul că există. Credința creștinului nu stă în faptul de a crede sau nu a crede în existența lui Dumnezeu ci a crede în prezența Sa în mijlocul umanității, iar această credință este din ce în ce mai greu de susținut, mai ales printr-o convingere în existența unui Dumnezeu personal.