Joaca incepe de aici:
Ma indrept catre locul de intalnire stabilit si sunt oarecum speriat de ora ce va urma. Mihai este tipul de om ce impune respect. In preajma lui oamenii nu rad, nu isi zambesc unii altora, oferind un respect caznit, fals si obositor. Este un om simplu la infatisare, nici prea inalt si nici nu il putem considera scund, cu ochii verzi patrunzatori, usor plesuv si uscatel. Locuieste singur de cand mama sa a murit in urma cu 8 ani intr-un accident stupid. Ciudate denumiri pot oferi oamenii unor intamplari mai mult sau mai putin deliberate. Accidente, coincidente, potrivire, nimereala, cand de fapt toate aceste incadrari lingvistice par prea largi in incercarea lor de a cuprinde evenimentele fara incarcatura intentionala. S-a intamplat sa fie in bataia pustii unui vanator atunci cand incerca sa mai stranga cateva vreascuri pentru caldura atat de necesara in timpul iernii. Unii pot invoca ghinionul, altii soarta, dar cei mai multi fac apel la scrierea biblica afirmand ca Dumnezeu are cai misterioase si neintelese de a-si aduce la indeplinire planurile.
Mihai are 20 de ani, nu are un loc de munca, nu are familie si nici prieteni. Tata nu a avut niciodata, cel putin nu in rolul necesar, al prezentei acestuia in familie cu toate indatoririle ce deriva de-aici, pentru ca altfel oricine are un tata biologic. Oamenii vorbesc ca acest rol l-ar fi putut indeplini un fost betiv ramas nepedepsit pentru abuzul de a-si satisfice instinctele, de unii numite animalice. Ilinca, mama lui Mihai, fiind o femeie saraca, cu un handicap locomotor ce nu ii permitea deplasarea in conditii optime, nu a putut sa lupte pentru dreptate si pentru onoarea sa, iar procuratura, asa cum o cunoastem, nu lupta niciodata din rasputeri pentru un caz ale carui considerente etice nu pot fi foarte clare. Nu se stie cu siguranta, sau mai bine spus, procurorilor nu le este foarte clar daca nu cumva femeia ar fi inercat sa-l ademeneasca intr-o relatie amoroasa pe asa zis-ul raufacator, cu intentia de a avea un copil, un ajutor necesar in conditiile date.
Asa a aparut Mihai. Un tanar inteligent, dar mut. Aceiasi oameni spun ca pana la varsta de 12 ani Mihai ar fi vorbit. Dar acest lucru nu poate fi verificat pentru ca gura satului continua prin a afirma ca numai mamei lui i-ar fi rostit sunetele atat de cunoscute, pe care noi le numim vorbe, iar aceasta femeie, dupa cum am aratat mai sus, nu mai poate confirma sau infirma barfa satului. De altfel ar fi fost si greu sa il auda altcineva. Locuia impreuna cu mama sa la marginea satului, langa un colt de padure, la cativa km de un canton ce deservea o linie de cale ferata. Nu a mers la scoala din motive lesne de inteles; a ramas sa munceasca pentru a-si ajuta mama nevoiasa si de altfel un copil mut nu ar fi avut prea multe sanse sa studieze la o scoala normal. Totusi Mihai stie sa scrie. Desi mama sa a fost o femeie saraca, cunostea tainele scrisului si ale cititului. Oamenii care se aflau rareori in treacat pe langa ograda lor puteau auzi cum Ilinca ii citea fiului, in putinul timp liber, din rarele carti pe care le gasise pe la gunoi ori din cele procurate in diverse moduri, ca atunci cand cineva isi facuse mila auzind cum femeia nu cere nici de mancare si nici de baut ci doar o carte.
Drumul este unul gloduros, plin de sleauri, arat de cauciucurile utilajelor grele care strabat cel mai adesea imprejurimile casei paraginite in care a crescut tanarul mut pe care vreau sa-l intervievez. Stau si intrevad greutatile comunicarii, intrebarile incomode pe care sunt nevoit sa i le transmit. Sunt trasate de catre croitor, croitorul care a programat bazele acestei lumi, in care eu, jurnalist de ocazie, trebuie sa dialoghez cu un mut. Asta in cazul in care am succes si nu sunt trimis la plimbare lovindu-ma de un refuz categoric.
O ultima curba ascunsa de un munte de gunoaie si iata-ma in fata bordeiului mutului. Oamenii chiar asa il privesc pe locuitorul acestei case saracacioase: o ruda de-a necuratului. Asa se intampla adesea cu cei care sunt numiti copii din flori ori necajiti ai sortii.
Opresc langa poarta agatata cu o sarma de bulumacul ce o sustine, rostesc o ruga doar pentru curaj, asa cum oamenii obisnuiesc sa ia o gura de vodka pentru indrazneala si strig usor deznadajduit: Mihai!
Din spatele casei, de unde o boare aduce mirosul rosiilor verzi proaspat copilite, apare un tanar mirat de prezenta unui vizitator ori de noutatea foneticii numelui rostit de altcineva decat mama sa.
Ma priveste fix, transmitandu-mi nedumerirea prezentei mele in fata portii sale.
-Salut Mihai, sunt Alexandru, fiul lui Vasile ce locuieste langa scoala generala. As vrea sa-ti ocup 30 de minute din timpul tau, desi s-ar putea sa am nevoie de mai mult. Vreau sa te intreb cateva chestiuni. Stii…,aaa, eu sunt student in anul III la jurnalism si am primit o tema mai putin obisnuita. Dar ca sa nu lungesc vorba acum si sa te tin din vreo treaba importanta, vreau sa te intreb daca te deranjeaza prezenta mea aici. Vreau sa stam putin de vorba, aaa… sa te intreb ceva. De fapt mai intai, crezi ca ai timp sa dialoghezi cu mine?
Mi-am dat seama repede ca rostisem niste cuvinte oarecum nepotrivite. Cum sa stau de vorba cu un mut? Si daca il intreb ceva aceasta presupune si un raspuns? Un dialog cu un mut? Inghit odata in sec si privesc ochii aceia patrunzatori in asteptarea unei minuni salvatoare. In tot acest timp, Mihai ma priveste cu o nedumerire crescanda, putin incurcat de neprevazutul situatiei la care nici eu nu m-am asteptat desi am meditat tot drumul la discutia ce urma sa o am cu o persoana incapabila sa vorbeasca. Chiar atunci cand consideram ca poate e mai bine sa ies in fuga si sa gonesc in viteza pe drumul pe care am venit, Mihai se intoarce si pleaca din nou spre gradina. Nestiind ce sa fac ori daca e ceva de spus in plus, decid sa mai astept cateva clipe. Se poate ca interviul meu sa se fi terminat inainte de a incepe.
Minuni se petrec la tot pasul, mai ales in aceste timpuri pascale cand oamenii se intorc cu fata catre Dumnezeu, presupunand ca am sti exact incotro sa privim catre aceasta fata atat de cautata, dar minunea mea mi s-a parut cu totul deosebita de orice altceva, deosebita de lumini aprinse in mod supranatural in Ierusalim, ori picturi ce-si plang zilele. Asa apreciaza fiecare om minunile, in mod subiectiv.
Mihai se intoarce cu o sacosa plina de rosii din gradina, mi-o ofera afisand un zambet larg pe fata, scoate un creion si o foaie invechita din buzunarul sortului pe care il purta si scrie: hai sa ne asezam pe banca.
Patul, asa cum se mai numeste popular in mediul rural, se afla sub o salcie crescuta langa fantana din mijlocul ograzii, protejat de arsita soarelui, fiind acoperit de cateva frunze scuturate de vantul ce-si desena meandrele invizibile in acest timp .
-Mihai, uite, vreau sa discut cu tine un subiect delicat din viata ta. Vreau sa stiu cateva chestiuni legate de modul tau de viata, despre maniera in care privesti viata din perspectiva ta, a unui om, care din cate am auzit, a ales sa nu mai vorbeasca niciodata. M-am gandit la tine din primul moment in care profesorul ne-a anuntat aceasta provocare. Spune-mi, e adevarat ca tu ai ales sa nu mai vorbesti?
Pe fata lui Mihai se putea citi o usoara tulburare, ochii sai indreptandu-se spre pamant cautand parca un raspuns ascuns undeva in tarana pamantului. Scoase din nou hartia ponosita din buzunar si scrise:
Am ales sa nu mai vorbesc pentru ca prea multi au glas si nu transmit nimic valoros lumii. Acesta este modul meu de a ma proteja fata de risipa de vorbe goale de care oamenii sunt capabili. Cuvintele, prin sensurile lor atribuite arbitrar, sunt incapabile sa transmita puterea faptelor. Dreptatea exista doar in fapte nu si in cuvinte. Unii folosesc cuvintele doar pentru a-si ascunde gandurile, dar gandurile exista inaintea vorbelor pentru ca acestea din urma sunt rezultatul primelor.
-Dar nu iti este greu sa nu rostesti niciun cuvant?
Greu este sa faci ceva. Sa nu faci, sa nu rostesti cuvinte presupune o inactivitate, rezultand de-aici, conform logicii, ca-i mai greu sa faci ceva decat sa te lasi prada inertiei.
-Nici macar o rugaciune catre Dumnezeu? Presupun ca Dumnezeu are un rol foarte important in viata ta!
Poate ca si asta-i un alt motiv pentru care sunt mut. Si Dumnezeu a ramas mut in viata mea. Nascut dintr-un raufacator, cu o mama singura si neputincioasa, batjocorita, fara pret in fata oamenilor. Cum poti sa vorbesti intr-o lume in care bunastarea este vecina cu saracia crunta, cu mizeria si nimanui nu-i pasa cu adevarat? Incotro sa privesti dupa Dumnezeu in aceasta lume? Daca intr-adevar Dumnezeu exista, cu siguranta ca nu poate vorbi, ori a ales sa taca , cuvintele Sale fiind de prisos intr-o lume in care faptele conteaza. Nu umanismul declarat de diversi lideri politici, nu programele politice tiparite pe diferite pliante scumpe sunt ceea ce conteaza astazi. Nici macar teologiile religioase ce vorbesc despre o viata de apoi nu sunt relevante. Sau acelea care ne povestesc despre o asa zisa lupta intre bine si rau. Unde-i lupta? In ring nu exista decat un singur concurent: raul. Toate acestea nu fac decat sa adauge inca un contur tipator crudei despartiri intre puternic si slab. Oricat de dur ar parea, lumea asta-i guveranta de putere si nu de sacrificiu. Dumnezeul Universului este inertia si intamplarea, coincidenta si nimereala. Cine ar putea sa traiasca intr-o lume idilica, ireala, dupa ce s-a zbatut si a inotat in aceste conditii mizere. Cum ai putea sa-I aduci maretie si slava unui Dumnezeu ce a administrat o lume ca a noastra?
Incerc sa trec la o intrebare mai putin spinoasa, inca meditand la puterea vorbelor unui mut saracacios de la marginea padurii care imi scrie parca propria sa evanghelie pe o hartie ingalbenita de vremea indelungata pe care a traversat-o inainte de a primi misiunea de a-mi vorbi mie.
-Spune-mi Mihai, nu exista nimic care sa te faca sa reincepi sa vorbesti? Ceva care sa te extraga din lumea fara sunete in care traiesti?
Lumea mea nu-I fara sunete. Atunci cand taci poti auzi mai bine vibratia naturii. Ea este singura care rosteste adevarul, singura in care poti gasi armonie. Este entitatea careia ii vorbesc atunci cand tac, pentru ca prin ea ma ascult pe mine.
Am mai dialogat pe diverse alte subiecte carora croitorul nu a binevoit sa le faca loc in povestirea noastra. Intalnirea mea a decurs mai bine decat m-am asteptat, insa interviul meu e poate putin nereusit.
La un moment dat, avand impresia ca vorbesc cu un mut prea filozof, imi iau inima in dinti sa ii multumesc pentru timpul pe care mi-l acordase, pentru rosii si plec rusinat. Rusinat pentru ca traiesc intr-o lume in care oamenii au ajuns sa-si doreasca mutenia, iar eu fac parte din aceasta lume. O lume cu prea multe vorbe si mai putine fapte.
Caut un alt mut. Poate un mut mai obisnuit. Pana atunci am ramas cu o sacosa de rosii.