Mi-am amintit, citind această carte, de ziua în care, într-un parc de distracții, am hotărât să încerc o senzațională coborâre pe un “tub” prin care curgea subțire un fir de apă. Oamenii spuneau că-i cel mai “violent”. Odată intrat în gura lighioanei, nu-mi pot aminti decât senimentul de disperare, de teamă, sentimentul de neputință ce m-a marcat în acea coborâre rapidă, puternică ce mi-a propulsat oasele în izbituri din cele mai imposibile, vârtejuri ce păreau a nu se mai termina, asfixirea aerului cald, de parcă mă adânceam în stomacul unui imens monstru și impactul stropilor ce-mi îngreunau vederea. Ajungând jos, în apa bazinului, nu mă recunoșteam, pierdut de toate amintirile de sus prin amețitoarea călătorie.
Călătoria cărții lui Saramago este tumultoasă, o luptă încleștată între idei, crezuri, concluzii și iluzii. După ce vei citi această carte te vei întreba dacă identitatea pe care o reclami este o iluzie, dacă ceea ce ești, ceea ce ai pretins a fi, se dovedește a fi doar o nălucă? Dacă nu cumva ti-ai închinat viața unui ideal fals, unui idol, unei himere?
Înțelesurile cărții pot fi crâncene pentru cei habotnici, ori pentru farisei sau ignoranți. Această carte nu te poate lăsa nepăsător, nu poate fi doar un nou volum în bibliotecă. Ea trebuie să te clatine, să-ți rostească întrebări negrăite, să îi poți întoarce și obrazul celălalt atunci când orice certitudine îți este violent scuturată. Nu este o carte scrisă de un ateu pentru creștini, nu veți gasi batjocură, poate cel mult doar ironie fină, potrivită pentru a deschide minta, o carte ce te obligă să o citești cu toate motoarele turate, care să-ți suprasolicite creierul, poate prea mult ticsit de obișnuințe, de certitudini, ori convingeri personale. Narațiunea curge asemenea unui râu de munte, modelat de stâncile tari ale munților în metafore demne pentru un scriitor de premiu Nobel, lăsându-ți impresia că oricât de mult te-ai strădui să privești lumea în felurite moduri, tot va rămâne o infinitate ce așteaptă să fie numită, creată de imaginație.
Societatea evreiască pe care o proiectează romanul nu este aceea în care lupul, pentru a nu fi nevoit să omoare mielul, mănâncă ierburi în încercarea de a se infiltra printre cei diferiți. Lumea contemporană cu Isus este o scenă de teatru ce adăpostește fără întrerupere actori ce joacă o piesă dementă, drăcească, în care nimeni nu se identifică în profunzime rolului dictat de orânduirea social-economică a locului.
Universul imaginat este acela în care Dumnezeu nu iartă păcatele pe care te pune să le faci, un Univers în care omul nu este liber decât pentru pedeapsă, condamnat la ascultare de Dumnezeu, nesupunerea fiind doar o altă față a ascultării în același fel în care Diavolul poate fi doar “reversul medaliei”, ori dacă vreți mai clar, cealaltă față a lui Dumnezeu. “Binele” și “Răul” par a-și fi inversat efectele și consecințele în același fel cum planeta noastră pare a-și inversa polii magnetici, fiecare sărind în ajutorul celuilalt, uitându-și atributele ce le-au fost acordate de omenire.
Diavolul este iluminătorul, iar Dumnezeu bezna, astfel încât Dumnezeu pare a fi implicat în istorie până la un punct; până la punctul în care ar fi cea mai mare nevoie de El. După atâtea secole de la blestemul rostit asupra Evei, aducător de atâta suferință, Dumnezeu pare a nu fi încă mulțumit, iar chinul, suferința, deznădejdea continuă. Rolul jucat de Diavol în această carte este magistral. Scopul său a rămas același: aducerea fructului oprit în fața omului, acesta fiind reprezentat de cunoaștere, învățare, conștientizare.
Evanghelia dup Isus Cristos naște o lume tribală înțesată de dogme, credințe, mituri, cele mai multe fără noimă, o lume în care femeia reprezintă un “ataș” pentru bărbat, un robot fără rațiune, gata să îndeplinească toate treburile ce par a fi prea josnice pentru un bărbat.
În aceste condiții, “Evanghelia după Isus” pare a avea o direcție clară: Viața este o condamnare, iar moartea o pedeapsă.
Comandă cartea de aici în format tipărit.
[wp-review]